Povestea mea

Imagine

 Eu sunt David Gabriel iar asta e povestea mea …

        De foarte mulţi ani mama nu mai spera că va mai avea vreodată copii, dar eu m-am gândit să-i fac o surpriză. Am 10 săptămâni şi ea încă nu ştie. Abia aştept să o cunosc !
Sunt în burtica ei de 28 de săptămâni, mă simt bine şi ocrotit dar tare nedumerit sunt când ceva mă smulge de acolo iar eu nu sunt pregătit. Aş vrea să ţip dar nu pot să respir până când o doamnă doctor mă ajută şi reuşesc să scot un sunet dar încă nu pot respira. Iau şi o notă, nota 6; nu este o notă mare dar eu sunt mare, am 1300 gr.
Mama e tare fericită dar eu nu ştiu dacă voi supravieţui primei nopţi. Plămânii mei nu sunt destul de dezvoltaţi nici măcar pentru a primi oxigenul ce intră prin tubul ăsta mare din guriţa mea.
        E dimineaţă ! Am reuşit dar îmi este înţepat tot corpul, tubul mă deranjează şi mama nu e lângă mine. Nu e tocmai aşa cum mi-am imaginat că va fi, iar când am cunoscut-o pe mama , plangea, dar nu de fericire. La scurt timp m-am şi botezat, de atunci mă cheamă David Gabriel.
        Zilele trec … multe perfuzii, transfuzii până când o hemoragie cerebrală o face din nou pe mama sa plângă, dar eu voi lupta în continuare. După două săptămâni mama îmi intinde un deget şi eu îl prind în manuţă şi n-aş mai vrea să-i dau drumu’. În următoarea săptămână inima mea începe să cedeze, fac stopuri cardio-respiratorii dar doctorii îmi sunt alături iar mama se roagă pentru mine la bisericuţa din curtea maternităţii. Doctorii i-au zis că au facut tot ce-au putut şi numai Dumnezeu mă mai poate ajuta. El m-a ajutat şi de data asta iar starea mea a început să se stabilizeze. Inima mea n-a încetat să bată.
        A trecut o luna şi jumatate … e o zi mare, nu voi mai fi intubat iar tubul va fi înlocuit cu o măscuţă. E mult mai bine aşa ! La câteva zile mama mă ia în braţe pentru prima oară. Sunt fericit ! Stau nemişcat şi n-aş mai vrea să mă mai dezlipesc de pieptul ei. Parea că totul va reveni la normal, ba mai mult, il cunosc şi pe tata . Ii aud vocea şi mă străduiesc să deschid ochii şi să privesc în direcţia lui. Tata îmi vede pentru prima oară ochii negri şi mari. E copleşit de emoţie. În curând îmi verifică ochişorii şi d-nul dr. oftamolog să vadă dacă vederea mea este în regulă dar n-a putut sa ne dea nici o veste bună. Făcusem retinopatie şi îmi pierdeam vederea într-un ritm alert. Era necesară o operaţie urgentă dar bronhodisplazia pulmonară cu care am ramas în urma oxigenării îndelungate facea ca operaţia să fie mai dificilă. Când doctorul i-a zis mamei că există riscul să mă piardă ar fi preferat să rămân orb, dar la insistenţele tatălui meu, am fost operat şi totul a decurs destul de bine.
        După 3 luni, părinţii mă iau acasa, îmi cunosc fratele, sunt alintat şi răsfăţat deşi durerile sunt încă mari din cauza herniei inghinale pe care o am. Credeam că vor mai fi două operaţii şi nimic rău nu avea să se mai întâmple, că voi fi fericit în sânul familiei mele, însă n-au trecut nici 4 luni şi ajung din nou în spital cu pneumonie.
        Cumplite au fost acele zile dar mai cumplit de-atât a fost când datorită unor crize pe care le faceam s-a descoperit că sufăr de o boala necruţătoare – encefalopatie hipoxic ischemica, paralizie cerebrală ( tetrapareza spastica). Acum înteleg de ce nu-mi pot folosi mâinile şi picioarele ca un bebeluş normal, de ce nu pot ţine o jucărie în mână, de ce nu pot să fac nimic din ce ar trebui să fac la vârsta mea. Deşi am 9 luni, am fost evaluat la o vârsta mai mica de 3 luni.
        În sfârşit, epuizaţi de drumuri lungi, după 2 luni de spitalizare şi patru spitale, fără bani pentru şedinţe de kinetoterapie ci doar de-un bilet de tren, ne întoarcem acasă. Descumpanită şi cu ochii înlăcrimaţi, mama mă ţine în braţe dar nu mă priveşte. Îi caut privirea şi ea îmi zâmbeşte ca sa nu ma îngrijoreze dar eu ştiu că de fapt plânge. Ce vom face de-acum încolo?
        O oază de speranţă se întrevede printr-un tratament de recuperare la o clinică din Ucraina care trebuie început de la o vârstă cât mai fragedă, însă costurile sunt cu mult peste posibilităţile financiare ale parinţilor mei. Dacă la început timpul se scurgea în favoarea mea şi cu fiecare zi ce trecea şansele să supravieţuiesc erau tot mai mari, acum timpul s-a întors împotriva mea şi cu fiecare zi care trece se scurg şi şansele mele de a putea merge vreodată.
        Aşa m-am gandit să scriu povestea mea în speranţa că o va citi destui oameni cu inima bună ce mi-ar putea acorda o şansă să nu mă întreb niciodată de ce sunt diferit de ceilalţi copii, de ce nu mă pot juca, de ce nu pot să-mi îmbrăţisez mama …
        Vă mulţumesc că mi-aţi citit povestea , vă mulţumesc din suflet pentru ajutorul vostru !
Cu drag,
David- Gabriel

http://www.mediafire.com/?2l3nnkmdmz3

Va rugam sa sustineti cu acest banner pe site-ul dvs campania pentru David.Va multumim!

 <img style=”visibility:hidden;width:0px;height:0px;” border=0 width=0 height=0 src=”http://c.gigcount.com/wildfire/IMP/CXNID=2000002.0NXC/bT*xJmx*PTEzMDczMDExMDcyOTYmcHQ9MTMwNzMwMTEyMjkwNiZwPTU3MzE4MiZkPSZnPTEmbz1kYzMzMWJhMDU*NmY*MDVkYTNl/MjJlYWU1MGJmYTk1OSZvZj*w.gif&#8221; /><a href=”http://www.mybannermaker.com”><img src=”http://i.imgur.com/i8fAI.jpg&#8221; alt=”Banner created with MyBannerMaker.com”></a>

 

 

    „Mami, azi vreau să facem amândoi primii mei paşi!!!” 

Mă uit la el, aşa, ca şi cum m-aş uita prima dată. Zâmbesc! Zâmbesc larg şi frumos, mi se deschid ochii a senin şi mirare şi îmi spun: „Ce copil frumos!!!”. Şi este. Este un copil frumos. Şi cuminte. Şi binecuvântat cu o familie care îl iubeşte, care luptă pentru el şi care îl doreşte bine şi sănătos. Dar o familie apăsată de durere, tristeţi, neputinţe. O familie care l-ar vrea alergând fericit, bătând mingea,…

Veţi întreba: „Atunci, care este problema?”. Problema este: Tetrapareza Spastică

Cunosc  multe mame, mame care devin super oameni alături de copiii lor pentru care tresar în orice secundă…când aceştia respiră prea uşor, prea agitat, când plâng, când scâncesc, când sar din somn din cauza spasmelor care cu timpul devin din ce în ce mai grele…, tresar mereu. Chiar şi în somnul lor când visează că puii lor plâng. Sunt mame pe care oamenii au tendinţa să le trateze cu superficialitate. Le văd copiii îngrijiţi, plimbaţi în cărucioare, pe ele zâmbind, pe ei fericiţi şi astfel…restul se trece cu vederea de foarte multe ori.

Copiii aceia, copilul acesta nu este aşa! Oamenii dacă nu văd asta, nu vor să ştie!

Este greu… este greu, dar adevărul este că acei copiii suferă de chinuri îngrozitoare, nu se pot mişca, depind mereu de cineva, merg mereu la tratamente în ace şi perfuzii, au mereu parte de masaje şi terapii chinuitoare pentru ca muşchii lor să nu se atrofieze!

Este greu, dar adevărul este că dacă nu înţelegem ce li se întâmplă şi dacă nu acceptăm acest adevăr cât mai repede, acei copii, vor deveni stigmaţi într-o lume închisă, într-o lume a durerii, a singurătăţii, a uitării, a nimănui…într-un final, când nimeni nu va mai fi lângă ei.

Copiii aceştia pot să îşi salveze viaţa, sănătatea şi copilăria! Mai au încă şanse! Şansa lor suntem noi…cei din lumea autistă, cărora ne este teamă să îi vedem, să îi ascultăm, să le zâmbim, să îi ajutăm.

Fiecare copil merită şansa să poată merge, să poată să stea în funduleţ, să rostogolească o minge, să alerge. Chiar şi copiii cu tetrapareze spastice merită şansa de a fi copii! Ei, care au stat ani de zile doar pe spate sau ridicaţi în funduleţ de părinţi, sprijiniţi, ei care au rostogolit mingea doar cu privirea de atâtea şi atâtea ori, ei ştiu cel mai mult ce înseamnă să îţi doreşti să faci PRIMII PAŞI!

David Gabriel a împlinit 1 an. Un an în care mama a fost îngerul lui păzitor. Un an în care tata a privit neputincios şi trist la ei. Un an în care el a fost îngerul păzitor şi al lui David şi al mamei acestuia. Un an în care a privit lumea doar de pe spate, din braţele mamei sau din cărucior. Un an chinuit şi plâns. Dar este un băiat puternic şi luptător, Un băiat frumos şi iubitor. Un băieţel care primeşte toată dragostea celor din jur radiind. De ea depinde. Ea îl ţine în viaţă, îi dă putere, îl încarcă. El ştie că atâta vreme cât oamenii aceia, familia lui îl iubesc, el va exista frumos şi va încerca să dea toată iubirea lui înapoi înmiit!

David cred că v-ar povesti multe. De fapt o fac ochii lui. Cred că dacă ar putea, v-ar spune că cel mai mult şi-ar dori să îi zâmbească lui mami, să îi întindă mâna şi să spună:

„Mami, azi vreau să facem amândoi primii mei paşi!!!”   ( Sandrina- Ramona Ilie)

Multumim, Cosmin Agache!

 

Multumim d-lui Mihai Nesu pentru sprijinul acordat, un om minunat caruia ii dorim tot binele din lume.

Multumim  grupului de masteranzi din Iasi, care au organizat evenimentul caritabil „Gala Demonstrativa Full Contact” pentru David:

Bondar Alexandra, Miron Camelia,Bulai Roxana,Carausu Mihaela Catalina,Mihaes Georgiana-Simona,Iosub Petronela,Particut Alina,Panainte Lucia-Elena,Acatrinei Laura,Andreea Vrabie,Pricop Lia-Mihaela, Fedeles Adina,Pastramagiu Cristina,Hatmanu Innes Stefana, Valicu Ionut Sorin si Roman Bogdan.

Multumim tuturor sportivilor care au luptat pentru David si nu in ultimul rand   multumim d-lui Iulian Canaf si d-lui Ionut Iftimoaie